grafoterapie

gânduri scoase din min(t)e și puse jos în cuvinte


Scrie un comentariu

Am vândut calul

Când foamea primează. Când instinctul domină. Când stomacul dictează. Când somnul sărăciei în care te lași căzut naște monștri ce-ți dirijează alegerile.

Suntem în zona examenelor. Zarvă mare printre cei de-a VIII-a. Vorbesc doar despre ei pentru că sunt în fapt și pentru că nu s-au afișat încă rezultatele și dezamăgirea nu e încă prea mare pentru a mai scrie măcar ceva despre ce simt.

Am hotărât cu părinții ultimelor eleve să ne întâlnim luni dimineața, la 10. Mă sună mama unei fetițe, de pe telefonul tatălui, care nu e niciodată acasă când sun, la 7 fără. Văd cine sună, mă gândesc că totuși nu e o oră rezonabilă și lumea ar trebui educată în spiritul ăsta și nu răspund, ațipesc la loc. Pentru urgențe există 112, nu sunt eu mama tuturor răniților. Cu una din mame țin legătura, cu una nu reușesc deloc, sun prin vecini, fug vecinii la ei, numărul dat de părinți și scris în catalog nu e valabil, fug eu cu mașina până în sat, adun semnăturile pe fișă, sun la liceul vocațional, depun eu fișa, să-i ajut cumva, cum pot. Mama îmi spune „Sunați-mă când mai trebuie ceva.” Îi spun că ea trebuie să mă sune, nu pot suna eu pe fiecare în parte, mai ales că nu am un număr de telefon la care să răspundă. O iert, cu-o zi înainte își îngropase tatăl. Bun. Rămăsesem că ne vedem luni, la 10, în oraș, să finalizăm. Mă sună la 10 fără, din nou. „Doamnă, eu trebuie să vin azi neapărat? Că-s în târg, mi-am vândut calu`.”

Am muțit. Să-i urez ceva? S-o felicit? Să vă trăiască? Păi, nu mai e al lor. Să le trăiască ălorlalți.

Carmen a vrut liceu vocațional. N-am oprit-o, era dorința ei, deși notele n-o ajutau. Dacă ar fi fost într-a V-a, când notele erau frumoase, da. Dar la sfârșit de-a VIII-a, situația la învățătură era jalnică. În cei patru ani, mersese razant în jos. Când notele unui copil merg astfel, știi că ceva nu e în regulă acasă. Într-un final, au ajuns în oraș. Așteptări îndelungi și-n fața școlii unde era stabilit locul de întâlnire, dar au reușit, au ajuns. Am privit-o pe mamă. Femeie frumoasă. Muncită. În alt mediu, alt context, părul bogat, dinții îngrijiți, picioarele lungi, ochii jucăuși, o transformau într-o madonă. Din spate o însoțea un bărbat nu foarte îngrijit și cu mici defecte fizice. Inițial, Doamne iartă-mă, crezusem că e vreun homeless. S-a așezat umilă și i-a spus și lui să se așeze undeva. Atitudinea lui dominantă mi-a dat de înțeles că e soțul. Am întrebat-o dacă domnul e cu ea. „Da, e concubinul meu.” „E tatăl lui C.?” „Nu, dar avem un copil împreună.” „Cum e relația lui cu C.?” „Nu grozavă, o ceartă mereu și să știți, ea e așa de harnică, de toate face.” „Și dumneavoastră ce faceți în legătură cu asta?” „Păi, știți, e mai bun decât celălalt și avem un copil împreună.” Umilință. Acceptare. Îndurare. Sfinți din ceruri. Dacă tu nu ești acolo pentru copilul tău, cine o va face? I-am explicat asta cât am putut de docil și simplu, chiar dacă pentru C. e al doisprezecelea ceas. Între timp, a apărut cu-o pungă plină cu beri la 1l. „De ce nu ți-ai luat un bax?” l-a întrebat ea. „Pentru că baxul nu-l pot băga la congelator. Astea le bag la congelator, una câte una.” Autosuficiență.

În paralel, sistemul. Dăm vina pe sistem. Profesorii, programa, baremul, corectorii. Viețile elevilor merg în paralel cu sistemul și, uneori, în paralel cu viețile părinților. Unde să mai cauți vină și de ce? Cui și la ce ajută? Ne naștem unde ne naștem, suntem copiii părinților noștri și ei, părinții copiilor din noi.

Ce caută calul în toată povestea? M-am întrebat și eu pentru că m-a izbit și pe mine „Mai trebuie să vin? Sunt în târg, am vândut calul.” Poate e o metaforă pentru nevoia unui copil de libertate. De-a nu fi legat în staul, potcovit, înșeuat.

Beauty-Horse-Wallpapers


Scrie un comentariu >

E titlul unei cărți de Aurora Liiceanu. Dar nu despre ea vreau să vă vorbesc.

Acu vreo 10 ani, prin ținuturile natale, cochetam cu vânzările. Ceva, cumva, pragurile impuse, agresivitatea din spate, m-au făcut să renunț. În toamnă, mă sună V. Fusesem cândva în echipa cu pricina împreună, ea mersese departe, dezvoltase înfloritor zona, dar aceleași motive au făcut-o să se oprească. Știa că și eu, acum, sunt mânată de românesc. Și-a fost de-ajuns o întâlnire pentru care îi sunt recunoscătoare. O întâlnire cu ea și o reîntâlnire cu ceva al nostru.

Pellamar e despre românesc, despre origini, despre simplitate. E despre 99% natural – ştiați că certificările bio se obțin cu doar 60% natural? E despre un om care la cei 94 de ani ai săi, zilnic, în scaunul său cu rotile, merge în laborator să studieze. E despre moștenire şi despre  noi. E despre un rege al extractului de nămol sapropelic şi un vis devenit realitate. Visele sunt făcute să se împlinească. Alminteri, de ce le-am mai visa?

Dr. Ștefan Ionescu-Călinești și povestea unui brand românesc de succes


Scrie un comentariu

A dărui

A oferi, a face cadou, a da cu drag, cu plăcere, a iubi, a împărtăși o bucățică de tine și de alții, a trimite un gând curat, energie bună, putere, forță, entuziasm. Și câte și mai câte.

Printre multe, anul trecut (chiar așa, de ce numim ceva trecut dacă nu trece?) m-a învățat și  să apreciez mai mult românescul, cu tot ce aduce el. Cu Andre Rieu bucuros de români, cu Tudor Chirilă stârnind iar și iar haitele, cu ieșitul în stradă – nu pentru bani – pentru ce ne doare pe noi, ca români. Cu legumele noastre bio, muncite cu drag și îngrijite ca pe propriii copii. Și cu bucuriile românești mici, fete dragi care duc mai departe suflul autentic ce le iese din mâini și suflet: Piatra Soarelui, Cununa Sânzienei, Mama Coase, Codronix, Encian Porcelan ș.a. Casa ni s-a umplut pe final de an cu papioane colorate, cu săpunuri care mai de care, cu mirodenii și pomezi aducătoare de alint sau alin. Am vrut, pentru inima mea, să ofer cadouri (poate prea) mici, dar românești, cu energia noastră de veacuri în ele și să ne cadorisim și noi. Ne-am îmbăiat în/cu turtă dulce și ne-am pus papioane. Ne-am uns inimile cu și-mai-multă iubire și ne-am prins-o, cu clipsuri, de suflet.

Vreau pentru noul an să simt la fel, tot anul. Ce-a adus Crăciunul sau alte momente speciale, să readucă tot anul. Magia din noaptea ce-a fost, să nu dispară, să nu se risipească, să nu se evapore asemeni artificiilor. Momentul unic, primele secunde ale reînceputului, în care toți am simțit la fel, în care conștiința tuturor a devenit una, să fie acolo, în porții mici, în mici explozii, în fiecare clipă, zi, săptămână, lună.

La noi și la voi toți.


Scrie un comentariu

Înșir-te, mărgărite!

Sau despre mărgelit și cum mi-am dat seama că nu pot să le fac pe toate. Again.

Codronix, în colaborare cu Creative Hands, a organizat un atelier de mărgelit. Apetisant. Să vezi pietre-pietricele semi-prețioase, înșirate, gata de împodobit brățări… Un vis.

Și-apoi să începi efectiv treaba și să începi să transpiri. Mai abitir decât ai urca un munte. De fapt, am și zis, tare, să se-audă, să audă și temerara din mine, c-aș prefera să urc un munte. Zău, mărgelitul nu e floare la ureche. Și nu e pentru mine. La fel mă gândeam la săpunit, că n-o fi mare lucru. Ei, nu. La fel și pictatul pe sticlă. (Să vedeți ce doi pești amețiți am pictat pe-o carafă. De parc-o băuseră toată ei. Cu vin.)

margele

Credeam că pot să le fac pe toate. Adevărul e că, da, pot. Dar dacă nu e pasiunea mea și sufletul meu acolo, mai bine urc un munte. Sau citesc o carte.


Scrie un comentariu

Urăsc să termin cărțile

Un psihoterapeut sigur ar avea ceva de spus despre asta. Despre cum evit nuștiuce. Nu-mi place să termin de citit până la final. Ultimele 10-20 de pagini rămân acolo, în așteptare. Le așez frumos pe raft, bine, poate nu frumos, ci uneori de-a valma, unele peste altele, și încep o alta sau altele. Și mă uit la ele, și ele la mine, și nu le iau să le termin. Vreau să păstrez povestea. Nu e teama de final. Știu că uneori e cu happy-end, alteori nu. Nu asta contează. Și viața e la fel.

Și încep altele, cu cât mai multe cu atât mai bine. Să trăiesc multe vieți paralele.

carti

E acolo și Barbery, și Munro, și Mo Yan, și Dyer, și Chirilă, și Puric, și alții. Rămași la ultimele pagini. Poate dacă ar fi un al doilea volum, o continuare, le-aș termina ca să-l încep celălalt, pe care să nu-l termin. Și cireașa de pe tortul meu compulsatoriu de a citi și-a cumpăra tot timpul cărți e timpul. Mi-l fac, frânturi mici din zi sau ore în care să înfulec o pagină, dar foamea rămâne.

Dați-mi timp, voi, cărților, să vă termin… Și motiv.


Scrie un comentariu

Ia-ți o fustă, femeie!

images

Îmi spunea. Și pantofi cu toc. Considera de o vulgaritate neiertătoare etalarea degetelor în sandale, oricât de pudrate, pedichiurizate, unse cu alifii ar fi fost. O grosolănie.

Dar povestea, de fapt, e despre fustă. Fusta trebuia să fie un must-have.

Mare parte din mine mustește de testosteron. Ieșit și în analize, pe hârtie, asumat, controlat și diminuat acum, în măsura în care pot echilibra, conștient, trebuința mea de control a lumii.

Nu știu ce te face femeie. Pentru că nu te naști una. Poate mediul, poate ceilalți, poate încercările, poate mămicitul, poate un el, poate o fustă sau poate tu. Cert e că am purtat pantaloni mult și mulți, o bună bucată de vreme. Era bărbata din mine și pentru că nu aveam încredere în fizicul meu schilod. Fizicul era normal, nu eram grasă și frumoasă cum cerea viața la țară, dar eram un copil sănătos. Inima îmi era schiloadă doar, aveam să aflu mai târziu.

Mi-a sărit în ochi mai anii trecuți, imaginea mea dintr-o poză a echipei de handbal a școlii, prin generală. Pentru că aveam bețe în loc de picioare, mi s-a părut mie că o pereche de colanți până la genunchi, pe sub șortul scurt roșu – echipamentul – mi-ar mai îngroșa picioarele. În centrul pozei eram eu și colanții ițindu-se. Roz. Normal că rozul acela sidefat, ieșind de sub șort, atrăgea și mai abitir privirile. Dar asta n-am știut-o atunci. A fost scutul meu si restul de 90% încredere, pe lângă cei 10% pe care-i aveam.

Următoarea perioadă a fost cea a blugilor elastici, luați dintr-o consignatie, cu banii câștigati cu greu ai părinților, spre indignarea și consternarea lor. Ce-a fost în capul meu atunci, vorba lui Bănică, doar rămășițele de adolescentă din mine mai știu.

Apoi mi s-a năzărit că sunt crăcănată. Și prin niște pantaloni lărguti pe coapse și gambe nu se vor fi văzând crăcanele.

Cumva, încet, la evenimente, am acceptat și fusta. Pozele trădează. E ca-n ipostazele în care vezi pe cineva că nu știe cum să-și țină mâinile. Eu nu știam cum să-mi țin fusta. Cu pantalonii eram la pace deja. Îi purtam pe oricare.

Am început apoi să mă uit după ele. Tizele mele care purtau cu dezinvoltură rochii și fuste. Natural. Normal. Suav. Delicat. Feminin.

Ați stat vreodată la semafor, în mașină, să urmăriți femei? Eu fac asta și-acum. Primăvara, mai ales, am o plăcere ascunsă să văd gambe și coapse ieșind din fuste. Materializarea vaporoasă a fustei poate fi misterioasă. În fluturarea ei sunt meandrele timpului care te învăluie pentru o clipă, înainte să se ducă, iar și iar, cu fiecare pas. E mișcare, e însăși noi, venusienele și athenele terrei care duc lumea înainte, care fac viața să curgă.

Mai mulți ei mi-au spus că am picioare frumoase. Că multe ar omorî pentru gambele mele. Că genunchii mei au rotunjimea perfectă. Că vergeturile și celulita nu există decât în mintea mea. Un ultim el a pus capac și-a insistat, până bietii de ei, pantalonii, au capitulat.

Acum port rochii și fuste cu o plăcere ascunsă. Și pantofi cu toc, dar și sandale. Aceeași plăcere cu care aștept, la semafor, să văd fuste trecând. Dacă vă simțiți urmărite, fiți pe pace, sunt doar eu, care admir și sărbătoresc feminitatea născută odată cu fusta. Sau fusta cu feminitatea.

(Textul a fost mai întâi publicat aici: http://www.catchy.ro/ia-ti-o-fusta-femeie/79386 )


Scrie un comentariu

Mi-e teamă de școală


„Nu învățați pentru școală, ci pentru viață”, spunea discursul din curtea școlii. Care viață?

În spatele meu sau, mai posibil, paralel cu mine, în spatele oglinzii invizibile, e fetița care acum câțiva ani credea că atunci când ești părinte de școlar, ești pe deplin matur și responsabil. Mă priveam din trecut înspre viitor, ținându-mi copiii de mână, în prima zi de școală. Om mare plin de învățăminte.
Echilibrat nevoie-mare. Ieri însă am zărit tot atâția copii speriați ca și mine, în curtea școlii. Și nu e vorba de micii gureși entuziaști cu ghiozdane pline de mici ponei, cenușărese ș.a. Eram noi. Părinții echilibrați și maturi și responsabili. Care n-o să fim niciodată. Poate pentru că așteptăm tot mai mult până facem copii și devenim prea conștienți sau poate pentru că educația ne-a oferit o iluzie periculoasă. Să învățăm pentru viață, pentru ceea ce suntem acum. Copii ghemuiți în corpuri bătrâne, cu copii.copil

Angoasele copilăriei sunt înspăimântătoare comparativ cu ale noastre. Noi am amorțit. Simțurile noastre sunt reduse la tăcere. Empatia nu mai există, gradul de toleranță e zero. În trecut, un întârziat de cinci minute ne dărâma copilăria. Și vine să bântuie până astăzi. Ceea ce ne dărâmă pe noi astăzi, când ne mai bântuie? Ne-ar putea bântui mâine, dar suntem prea maturi, prea echilibrați.

Eram în școala primară, școală mică de sat, cu clase simultane, bănci din placaj cu bare reci când duceai mâinile la spate. Mintea nu vrea să-și amintească dacă era prima zi de școală, dar era, cu siguranță, una din primele. Întârziasem. Afară era rece, vânt, toamnă la munte și eu îmi trăgeam nasul pe lângă pereții școlii și pe holuri, cu speranța că mă aude cineva chiar și cu rușinea de a fi vinovată. Doamna a ieșit, m-a luat de mână, fără dojană, și m-a băgat în clasă. Multe clipe frumoase și clinchete vesele au urmat apoi. Însă e interesant cum momentul în care am făcut cunoștință cu mine ca școlar s-a produs atunci.

Mi-e teamă că școala pierde esențialul, umanul, simțurile. Știu că (mai) sunt și oameni acolo. Vreau să am încredere în ei că îi vor învăța pe picii noștri cum să facă cunoștință cu ei înșiși ca școlari și, mai apoi, tot ei cu ei, ca adulți. Să-i ia de mână, fără dojană, și să le spună că va fi bine. Oricum. Să-i învețe să îmbrățișeze o brățară de aur care să le placă și pe care să o poarte și să o împărtășească onorabil, o viață. Să fie piatra de temelie pentru bunicii veseli de mai târziu, frumoși și împăcați cu copilul din ei. Cu care să le facă cunoștință mai apoi, altor și altor voci vesele și entuziaste. Și toate astea să nu fie utopie.

(Textul a fost mai întâi publicat aici: http://www.catchy.ro/mi-e-teama-de-scoala/79944 )