grafoterapie

gânduri scoase din min(t)e și puse jos în cuvinte

Și te-ai dus dulce minune…

Scrie un comentariu

… și-a renăscut iubirea noastră. Acu patru ani.

E somnul de amiază. Iubirea mică, conform ritualului, se cuibărește la sân.  Ma săgeată un gând. `Ce-ar fi să-ncerc s-o adorm fără?` O iau în brațe și încep să-i explic că e fetiță mare, că o iubesc mult, dar nu mai pot să-i dau țiți. Lacrimi amare. Urlete sfâșietoare. Ce-a fost in capul meu? Stă în funduleț și plânge amarnic. Vreau s-o iau s-o alin, nu mă lasă, vreau să mă ridic de pe pat, nu ma lasă. Sa stau acolo să-i văd durerea. Și-a mea. Plâng și eu. Trece o oră, acceptă să vină la mine și pică. Rămân așa, cu ea pe mine și-mi dau seama că nu mai e cale de întoarcere. Dacă diseară îi dau din nou, și mâine la amiază iar nu, și-apoi la un moment dat mă tot opresc și iar înainte și înapoi, o dau peste cap.

Ziua trece, o mai strigă pe nume, o iau cu altele, eu, văcuța  Milka, încep să simt strânsoarea ugerelor. Pun foi de varză, ma înarmez cu homeopate, lapte praf și … răbdare.

Seara la fel, plânsete, urlete, zbateri, tras de bluză, eu îi spun tot timpul, calm, aceeași poezie despre iubire și trecere la un alt nivel. O altă cotitură de drum după care ne așteaptă alte lucruri noi și frumoase.

Zilele trec, ea uită, eu sufăr ca un câine nostalgic. Îmi trebuie o lună să urlu la ea. Îmi doresc să trec prin 10 nașteri, dar nu înca printr-o înțărcare. Durerile de sâni sunt crunte, la fiecare mișcare, la fiecare atingere a ei, din joacă, rag ca un leu, nu mă pot abține. Ma bântuie o mastită, fug la medic, o rezolvăm prin mai mult muls, că de, neuronul meu distrus crede că n-ar trebui sa mai elibereze deloc sânii, sa se descurce ei cu laptele.

Sunt trei săptămâni deja. Mâine z are 1 an jumate fix.  Nopțile sunt liniștite, o trezire, față de 10. Mănâncă altfel, își bea lăpticul dimineața și seara. Nu mă mai simt obosită, sfârșită, hăituită, alergată, hărțuită. Acestea din urmă au pus capacul. Mi-am dat seama atunci că nu-i mai ofer o alăptare cum se cuvine. Am mers prea departe din dorința mea egoistă de-a alăpta măcar trei ani. E oarecum lipsit de respect pentru ea să cred că sunt de ajuns anticorpii și eu mă lupt cu demonii de mai sus, să-i alung, să nu vină iar și iar. Afecțiunea, apropierea dintre noi e altfel. Se cuibărește, mă iubește cu mânuțele mici și pufoase și merge mai departe. O iubesc, cu toată ființa mea, și merg mai departe.

Și aștept cu inima deschisă o nouă experiență asemănătoare, cândva, cumva, „într-o nu știu care seară,/ într-o nu știu care vară”.

Și experiența se apropie.

Anunțuri

Autor: zibeliebe

Ademenită și sedusă de viers și grai, scriiturile de orice fel au devenit patria mea. Aceeași dragoste m-a făcut literată și mă joc cu mare drag la catedră cu copiii și cuvintele. Cuvântul pus jos îmi dă sens și mă lasă liberă, lângă cei trei copii, bărbat și caruselul vieții. Și când vine iar vremea, deschid cărțile sau înmoi penița virtuală în călimara cu idei ce se vor citite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s