grafoterapie

gânduri scoase din min(t)e și puse jos în cuvinte

Mi-e teamă de școală

Scrie un comentariu


„Nu învățați pentru școală, ci pentru viață”, spunea discursul din curtea școlii. Care viață?

În spatele meu sau, mai posibil, paralel cu mine, în spatele oglinzii invizibile, e fetița care acum câțiva ani credea că atunci când ești părinte de școlar, ești pe deplin matur și responsabil. Mă priveam din trecut înspre viitor, ținându-mi copiii de mână, în prima zi de școală. Om mare plin de învățăminte.
Echilibrat nevoie-mare. Ieri însă am zărit tot atâția copii speriați ca și mine, în curtea școlii. Și nu e vorba de micii gureși entuziaști cu ghiozdane pline de mici ponei, cenușărese ș.a. Eram noi. Părinții echilibrați și maturi și responsabili. Care n-o să fim niciodată. Poate pentru că așteptăm tot mai mult până facem copii și devenim prea conștienți sau poate pentru că educația ne-a oferit o iluzie periculoasă. Să învățăm pentru viață, pentru ceea ce suntem acum. Copii ghemuiți în corpuri bătrâne, cu copii.copil

Angoasele copilăriei sunt înspăimântătoare comparativ cu ale noastre. Noi am amorțit. Simțurile noastre sunt reduse la tăcere. Empatia nu mai există, gradul de toleranță e zero. În trecut, un întârziat de cinci minute ne dărâma copilăria. Și vine să bântuie până astăzi. Ceea ce ne dărâmă pe noi astăzi, când ne mai bântuie? Ne-ar putea bântui mâine, dar suntem prea maturi, prea echilibrați.

Eram în școala primară, școală mică de sat, cu clase simultane, bănci din placaj cu bare reci când duceai mâinile la spate. Mintea nu vrea să-și amintească dacă era prima zi de școală, dar era, cu siguranță, una din primele. Întârziasem. Afară era rece, vânt, toamnă la munte și eu îmi trăgeam nasul pe lângă pereții școlii și pe holuri, cu speranța că mă aude cineva chiar și cu rușinea de a fi vinovată. Doamna a ieșit, m-a luat de mână, fără dojană, și m-a băgat în clasă. Multe clipe frumoase și clinchete vesele au urmat apoi. Însă e interesant cum momentul în care am făcut cunoștință cu mine ca școlar s-a produs atunci.

Mi-e teamă că școala pierde esențialul, umanul, simțurile. Știu că (mai) sunt și oameni acolo. Vreau să am încredere în ei că îi vor învăța pe picii noștri cum să facă cunoștință cu ei înșiși ca școlari și, mai apoi, tot ei cu ei, ca adulți. Să-i ia de mână, fără dojană, și să le spună că va fi bine. Oricum. Să-i învețe să îmbrățișeze o brățară de aur care să le placă și pe care să o poarte și să o împărtășească onorabil, o viață. Să fie piatra de temelie pentru bunicii veseli de mai târziu, frumoși și împăcați cu copilul din ei. Cu care să le facă cunoștință mai apoi, altor și altor voci vesele și entuziaste. Și toate astea să nu fie utopie.

(Textul a fost mai întâi publicat aici: http://www.catchy.ro/mi-e-teama-de-scoala/79944 )

Anunțuri

Autor: zibeliebe

Ademenită și sedusă de viers și grai, scriiturile de orice fel au devenit patria mea. Aceeași dragoste m-a făcut literată și mă joc cu mare drag la catedră cu copiii și cuvintele. Cuvântul pus jos îmi dă sens și mă lasă liberă, lângă cei trei copii, bărbat și caruselul vieții. Și când vine iar vremea, deschid cărțile sau înmoi penița virtuală în călimara cu idei ce se vor citite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s