grafoterapie

gânduri scoase din min(t)e și puse jos în cuvinte


Scrie un comentariu

Mi-e teamă de școală


„Nu învățați pentru școală, ci pentru viață”, spunea discursul din curtea școlii. Care viață?

În spatele meu sau, mai posibil, paralel cu mine, în spatele oglinzii invizibile, e fetița care acum câțiva ani credea că atunci când ești părinte de școlar, ești pe deplin matur și responsabil. Mă priveam din trecut înspre viitor, ținându-mi copiii de mână, în prima zi de școală. Om mare plin de învățăminte.
Echilibrat nevoie-mare. Ieri însă am zărit tot atâția copii speriați ca și mine, în curtea școlii. Și nu e vorba de micii gureși entuziaști cu ghiozdane pline de mici ponei, cenușărese ș.a. Eram noi. Părinții echilibrați și maturi și responsabili. Care n-o să fim niciodată. Poate pentru că așteptăm tot mai mult până facem copii și devenim prea conștienți sau poate pentru că educația ne-a oferit o iluzie periculoasă. Să învățăm pentru viață, pentru ceea ce suntem acum. Copii ghemuiți în corpuri bătrâne, cu copii.copil

Angoasele copilăriei sunt înspăimântătoare comparativ cu ale noastre. Noi am amorțit. Simțurile noastre sunt reduse la tăcere. Empatia nu mai există, gradul de toleranță e zero. În trecut, un întârziat de cinci minute ne dărâma copilăria. Și vine să bântuie până astăzi. Ceea ce ne dărâmă pe noi astăzi, când ne mai bântuie? Ne-ar putea bântui mâine, dar suntem prea maturi, prea echilibrați.

Eram în școala primară, școală mică de sat, cu clase simultane, bănci din placaj cu bare reci când duceai mâinile la spate. Mintea nu vrea să-și amintească dacă era prima zi de școală, dar era, cu siguranță, una din primele. Întârziasem. Afară era rece, vânt, toamnă la munte și eu îmi trăgeam nasul pe lângă pereții școlii și pe holuri, cu speranța că mă aude cineva chiar și cu rușinea de a fi vinovată. Doamna a ieșit, m-a luat de mână, fără dojană, și m-a băgat în clasă. Multe clipe frumoase și clinchete vesele au urmat apoi. Însă e interesant cum momentul în care am făcut cunoștință cu mine ca școlar s-a produs atunci.

Mi-e teamă că școala pierde esențialul, umanul, simțurile. Știu că (mai) sunt și oameni acolo. Vreau să am încredere în ei că îi vor învăța pe picii noștri cum să facă cunoștință cu ei înșiși ca școlari și, mai apoi, tot ei cu ei, ca adulți. Să-i ia de mână, fără dojană, și să le spună că va fi bine. Oricum. Să-i învețe să îmbrățișeze o brățară de aur care să le placă și pe care să o poarte și să o împărtășească onorabil, o viață. Să fie piatra de temelie pentru bunicii veseli de mai târziu, frumoși și împăcați cu copilul din ei. Cu care să le facă cunoștință mai apoi, altor și altor voci vesele și entuziaste. Și toate astea să nu fie utopie.

(Textul a fost mai întâi publicat aici: http://www.catchy.ro/mi-e-teama-de-scoala/79944 )


Scrie un comentariu

Și te-ai dus dulce minune…

… și-a renăscut iubirea noastră. Acu patru ani.

E somnul de amiază. Iubirea mică, conform ritualului, se cuibărește la sân.  Ma săgeată un gând. `Ce-ar fi să-ncerc s-o adorm fără?` O iau în brațe și încep să-i explic că e fetiță mare, că o iubesc mult, dar nu mai pot să-i dau țiți. Lacrimi amare. Urlete sfâșietoare. Ce-a fost in capul meu? Stă în funduleț și plânge amarnic. Vreau s-o iau s-o alin, nu mă lasă, vreau să mă ridic de pe pat, nu ma lasă. Sa stau acolo să-i văd durerea. Și-a mea. Plâng și eu. Trece o oră, acceptă să vină la mine și pică. Rămân așa, cu ea pe mine și-mi dau seama că nu mai e cale de întoarcere. Dacă diseară îi dau din nou, și mâine la amiază iar nu, și-apoi la un moment dat mă tot opresc și iar înainte și înapoi, o dau peste cap.

Ziua trece, o mai strigă pe nume, o iau cu altele, eu, văcuța  Milka, încep să simt strânsoarea ugerelor. Pun foi de varză, ma înarmez cu homeopate, lapte praf și … răbdare.

Seara la fel, plânsete, urlete, zbateri, tras de bluză, eu îi spun tot timpul, calm, aceeași poezie despre iubire și trecere la un alt nivel. O altă cotitură de drum după care ne așteaptă alte lucruri noi și frumoase.

Zilele trec, ea uită, eu sufăr ca un câine nostalgic. Îmi trebuie o lună să urlu la ea. Îmi doresc să trec prin 10 nașteri, dar nu înca printr-o înțărcare. Durerile de sâni sunt crunte, la fiecare mișcare, la fiecare atingere a ei, din joacă, rag ca un leu, nu mă pot abține. Ma bântuie o mastită, fug la medic, o rezolvăm prin mai mult muls, că de, neuronul meu distrus crede că n-ar trebui sa mai elibereze deloc sânii, sa se descurce ei cu laptele.

Sunt trei săptămâni deja. Mâine z are 1 an jumate fix.  Nopțile sunt liniștite, o trezire, față de 10. Mănâncă altfel, își bea lăpticul dimineața și seara. Nu mă mai simt obosită, sfârșită, hăituită, alergată, hărțuită. Acestea din urmă au pus capacul. Mi-am dat seama atunci că nu-i mai ofer o alăptare cum se cuvine. Am mers prea departe din dorința mea egoistă de-a alăpta măcar trei ani. E oarecum lipsit de respect pentru ea să cred că sunt de ajuns anticorpii și eu mă lupt cu demonii de mai sus, să-i alung, să nu vină iar și iar. Afecțiunea, apropierea dintre noi e altfel. Se cuibărește, mă iubește cu mânuțele mici și pufoase și merge mai departe. O iubesc, cu toată ființa mea, și merg mai departe.

Și aștept cu inima deschisă o nouă experiență asemănătoare, cândva, cumva, „într-o nu știu care seară,/ într-o nu știu care vară”.

Și experiența se apropie.


Scrie un comentariu

Al doilea cuvânt

2 ore. Își mănâncă mânecile. Le rog să mi-o aducă la sân. Înfulecă de zor.

8 ore. Mă prind de bara de la pat și o strâng bine. Trece în maxim 5 minute de la mufat. Durerea de dăruire.

2 luni. Gângurește. O mufez și suge cu nesaț.

8 luni. Noapte. Scâncet. Multe luni. Multe nopți. Multe treziri.  Le număr până la 15 apoi nu le mai număr. Doar n-o suge până la 20 de ani.

13 luni. În vizită la nașa favorită la Cluj. Noapte. Țiți. O trage de bluză. Râdem înfundat și-o redirecționez.

14 luni. Țiți. O caută și se servește, ziua, noaptea, nu mai contează. Și-i spune pe nume. Țiți. Uneori șoptit. Alteori ia câteva guri de nectar, se desprinde, mi-o arată și cu mâna: țiți. Râde șmecherește și se mufează iar.

Primul a fost tai-tai.