grafoterapie

gânduri scoase din min(t)e și puse jos în cuvinte


Scrie un comentariu

Unde se duc mințile, când se duc?

Îmi petrec ziua lângă o bătrânică cu Alzheimer. Îmi culc fetița pe patul ei bătrânesc. „Mami, patul ăsta miroase urât.” Îi spun ca e miros de casă de la țară, de femeie bătrână. Nu e urât, e altfel. E mirosul copilăriei noastre la bunici.

Bunica șuieră un cântec demult uitat. Are ritm. Pare că e o horă și-o văd tânără, înlănțuindu-se la dans cu fetele și feciorii satului. Memoria revine când și când, ca semnalul radioului din mașină, printre dealuri. A întrebat-o pe fiică-sa – dna Mariana, bona noastră, ce face cu schimbul cu frații, să o îngrijească pe mama o lună, la casa de la țară – cu ce bărbat se ține, cine e bărbatul căruia i-a pus în farfurie. Dna Mariana râde. „E Vasile, mamă, ginere-to.” „Ei da, Vasile, te ţâi cu alt bărbat, ăsta nu-i Vasile.” Râd cu nea Vasile c-a devenit amant la 60 de ani, visul oricărui bărbat.

Se uită în gol și-și șuieră iar cântecul. Unde s-or fi găsind mințile? De ce-or fi vrut să fugă? De cine?

S-a bucurat când a văzut copiii. Le-a reținut numele imediat. „Cine plânge?” a întrebat, „Da-ți-i de mâncare ceva!” „Nu plânge de foame, buni, îi e somn.”

Se uită iar în gol. E frumoasă. Are ceva de neatins în privire, pur, candid, duios. Te întrebi dacă-și amintește de copii, de legănat, de nopți nedormite. Pe unii dintre copii nu-i recunoaște. Și aceleași mâini, pe care nu le mai recunoaște, mânuțele pufoase pe care le săruta cândva, o îngrijesc acum. Cu cei mai măricei nu mai are răbdare. „Brișca ta de copilă, stai cuminte!” o admonestează pe Sara, care se bâțâie de colo-colo.

Dna M. rupe și sapă buruienile din fața casei. „Ce sapi acolo, fasole?” „Mamă, unde vezi fasole, ești chiar atât de nebună?” Își mușcă buzele și-și regretă cuvintele ieșite dintr-o inimă plină de frustrări. Poate fi trist să pleci din marele oraș, o lună, să vii cu mama ta uitucă la casa parintească pe care n-o mai recunoaște. „Noi unde dormim la noapte?”. Dna M. știe să râdă de viață. „Apăi, ne-om duce prin vecini.”

„Ce bine-ar fi s-avem niște pui, niște găini…” vine gândul cules din ciripiturile orătăniilor vecinilor și a frânturilor de amintiri. Curtea e pustie. Grajdul, cotetele, golite ca și mintea mamaiei.

Nu știu mai multe despre boala uitării decât majoritatea. Dar o am acum în față, în toată splendoarea ei. Iese din ochii privind în zare și privește în ochii mei. E infamă. Să nu-ți dorești să uiți nimic. Cele rele se duc tăvălug cu cele bune. Și rămâi gol, neștiind c-ai avut și bune, și rele.

Minților, când vă vine să vă duceți, unde vă duceți?

(Textul a fost publicat mai întâi aici: http://www.catchy.ro/mintilor-cand-va-vine-sa-va-duceti-unde-va-duceti/78294)

Anunțuri


Scrie un comentariu

on/off

Imagine

Uneori aș vrea butoane de on/off. Să-mi opresc mintea nebună care debitează non-stop. Le mai pun într-un jurnal, dar tot nu e suficient, de asta mi-am zis că unele le mai pun aici. Cu restul îi mai înnebunesc pe-ai mei/al meu care m-ar trimite la terapie imediat. Dar le e teamă că de-acolo mi se trage. De unde m-am căutat și m-am găsit. Așa că mă lasă în pace, pleacă fiecare în treaba lui și eu rămân cu off-ul și diazepamul, și Cimitirul, și bloguiala, ridicatul doar pentru pișu, și telefoanele de verificare ale celor ce vor să știe dacă gemenii sunt in or out.

Mă uit spre bibliotecă și mă gândesc că, poate, dacă le-aș rearanja, ar fi mai apetisantă, și-aș pofti ceva din ea. Sau măcar să termin ce-am început. Fiecare carte cere o stare. Am luat și lăsat de nu știu câte ori Obosit de viață, obosit de moarte. Am luat-o cu mine la spital, să mă oblig s-o termin. Personalul care intra și ieșea, se uitau la titlu și cred că se bucurau că etajul nouă are gratii. Și cartea, sărmana, n-are nicio treabă. Ce m-aș distra acum, să mă duc cu Cimitirul după mine. Și pe noptieră să stea și O să mă știi de undeva. Mi-ar trimite vreo 10 terapiști care să mă asigure că viața e frumoasă și că nu e momentul de off. Și-aș râde una bună și le-aș da cărțile să și le facă copii xerox, să priceapă că viața chiar e frumoasă.

Doar că ai nevoie de nimic uneori. Și de nimeni. Nici măcar de tine, că te obosești cu propriile sinapse neuronale. Să nu mai empatizezi cu educatoarea de la grădi, cu prietenii care-ți sunt alături – a scris Mirela Retegan ceva fain despre alăturatul ăsta, să nu mai răspunzi la ușă celui ce-ți citește contoarele și lasă dâre în urmă-i, să faci liniște.

Vreun alt soi de terapist ar spune că poate am înclinații schizo. Nu, dragilor, sunt doar foarte gravidă, stau la pat de ceva vreme, când fizicul nu lucrează, mintea are teren pe care-l exploatează la greu, mi-am luat diazepamul și-mi dau off forțat vreo câteva ore. 

Night-night!


2 comentarii

O să mă știe de undeva

Am devenit pentru Petronela „o întâmplare memorabilă”. Îi scrisesem doar un mic feed-back, să știe că și eu, o oarecare, o citesc. Întâmplător mai stau pe hyperliteratura și ea, azi, mi-a făcut ziua luminoasă. Știu că munca mea contează, însă am și eu dezamăgirile mele de plămăditor de suflete și încerc, pe cât pot, să scot rutina din orele de română.

Ego-ului meu i-ar plăcea ca elevii mei să mă știe de undeva. Scriam acu câțiva ani, pe un vechi blog, asta:

Se numea Sarah. 

Am instituit la școală „Minutul de lectură”. Cine-a vrut, am oferit cinci minute la începutul orei, pentru o lectură rapidă, un fragment, din cartea preferată. Cărțile aduse au fost din cele mai diverse domenii. A fost ca o furtună. Culturală, literară. Bineînțeles, m-am și șocat la vederea cărții Ice Age, de exemplu. Există și cărți scrise după filme, deci.

Anastasia a adus într-o zi cărticica asta, și-a citit puțin din ea. Mi-a stârnit pofta și i-am cerut-o cu împrumut.

Femeile scriu altfel. Descriu altfel simțirile. Nu știu de mi-au dat lacrimile vreodată, citind vreo carte. Asta a reușit. Acțiunea e simplă, e ceva din zilele noastre, drame mai mult sau mai puțin conjugale, prin care trecem toți. Cealaltă parte a cărții, cutremurătoare, e cea văzută prin ochii unei fetițe, prezentă la evenimentele de la Velodrome D`Hiver din 16-17 iulie 1942. O pagină din istoria Franței despre care nu știam. Nu mi-a schimbat părerea despre țara în care mi-ar plăcea să trăiesc, dar, mi-a îmbogățit cunoștințele.

Mulțumesc, Anastasia!

Apoi, într-o altă vreme, asta:

Am ascultat-o o vreme dorindu-mi s-o văd cândva și live, și-apoi am trimis dorința Universului, dacă poate, cândva, cumva, s-o împlinească. Și-am uitat-o.

Într-o zi de luni, în primăvara asta, le spuneam copiilor de la a VII-a de epitetul metaforic. Sintagmă nouă, urâtă… salvată în cele din urmă de partea mai frumoasă a predării literaturii, exemplele. „Vadim, (da, am avut un elev cu numele ăsta, nici o legătură cu personajul politic!), găsești tu un epitet metaforic pentru unul din cuvintele lună, apă, cer?” „Ăăăă, Lună pătrată!” Zâmbesc și-l întreb dacă epitetul ăsta metaforic îi mai aduce aminte și de altceva. Vadim al nostru, mic artist fotograf și prieten cu chitara, îmi răspunde șugubăț, „Ăăăăă, da, e o tipă, Alina și nu-mai-știu-cum, care cântă o piesă cu titlul ăsta.”  De unde sare iepurele… Îi spun să aducă în vinerea ce vine chitara, poate punem de-o strofă a Alinei Manole pe cântec…

În după-amiaza următoarei zile, ies la un ceai cu fetele. Fetele sunt colegele cu care ne propunem să ieșim, să ne destindem la o poveste, care să nu aibă legătură cu școala, dar inevitabil, tot despre școală turuim. Îi spun Oanei de Vadim și de exemplul lui și vine cu o veste uluitoare: vineri, la Teatru 74, vine Alina Manole!!!!! Incredibil. Nu se poate. Universul iar a lucrat, tăcut, pentru mine. Iar mi-a făcut-o pe la spate. De-abia aștept să-i spun lui Vadim. Vine ora de vineri, fac reclama, și văd că-i face și lui plăcere ideea de-a merge împreună cu diriga Oana, și cine mai vrea, s-o ascultăm pe Alina.

Seara de vineri a venit. Cu nerăbdare și zile, ore și clipe umplute cu altele, dar a venit.  A fost sublim. Are Alina o voce de-ți aruncă sufletul dincolo de lume, în timp ce cuvintele te aduc înapoi, te prind de aripi și dansează cu tine. Se apropia ziua cuiva drag. Când a venit la final și ne-a îmbrățișat pe fiecare, i-am mai cerut o îmbrățișare. :) Am luat apoi un CD și i-am spus că am o prietenă dragă cu care vreau să-l împart, să scrie ceva pentru noi două. A scris frumos, uneori, când îl mai ascult mă uit cu drag la rândurile ei.

Vreau să scot clasicul din școli. Din elevi. Să simtă altfel. Să știe că e al lor ce simt ei, nu al altora, inoculat fin. Și nu-mi pierd naivitatea și speranța că din pic cu pic se naște oceanul.


Scrie un comentariu

Și te-ai dus dulce minune…

… și-a renăscut iubirea noastră. Acu patru ani.

E somnul de amiază. Iubirea mică, conform ritualului, se cuibărește la sân.  Ma săgeată un gând. `Ce-ar fi să-ncerc s-o adorm fără?` O iau în brațe și încep să-i explic că e fetiță mare, că o iubesc mult, dar nu mai pot să-i dau țiți. Lacrimi amare. Urlete sfâșietoare. Ce-a fost in capul meu? Stă în funduleț și plânge amarnic. Vreau s-o iau s-o alin, nu mă lasă, vreau să mă ridic de pe pat, nu ma lasă. Sa stau acolo să-i văd durerea. Și-a mea. Plâng și eu. Trece o oră, acceptă să vină la mine și pică. Rămân așa, cu ea pe mine și-mi dau seama că nu mai e cale de întoarcere. Dacă diseară îi dau din nou, și mâine la amiază iar nu, și-apoi la un moment dat mă tot opresc și iar înainte și înapoi, o dau peste cap.

Ziua trece, o mai strigă pe nume, o iau cu altele, eu, văcuța  Milka, încep să simt strânsoarea ugerelor. Pun foi de varză, ma înarmez cu homeopate, lapte praf și … răbdare.

Seara la fel, plânsete, urlete, zbateri, tras de bluză, eu îi spun tot timpul, calm, aceeași poezie despre iubire și trecere la un alt nivel. O altă cotitură de drum după care ne așteaptă alte lucruri noi și frumoase.

Zilele trec, ea uită, eu sufăr ca un câine nostalgic. Îmi trebuie o lună să urlu la ea. Îmi doresc să trec prin 10 nașteri, dar nu înca printr-o înțărcare. Durerile de sâni sunt crunte, la fiecare mișcare, la fiecare atingere a ei, din joacă, rag ca un leu, nu mă pot abține. Ma bântuie o mastită, fug la medic, o rezolvăm prin mai mult muls, că de, neuronul meu distrus crede că n-ar trebui sa mai elibereze deloc sânii, sa se descurce ei cu laptele.

Sunt trei săptămâni deja. Mâine z are 1 an jumate fix.  Nopțile sunt liniștite, o trezire, față de 10. Mănâncă altfel, își bea lăpticul dimineața și seara. Nu mă mai simt obosită, sfârșită, hăituită, alergată, hărțuită. Acestea din urmă au pus capacul. Mi-am dat seama atunci că nu-i mai ofer o alăptare cum se cuvine. Am mers prea departe din dorința mea egoistă de-a alăpta măcar trei ani. E oarecum lipsit de respect pentru ea să cred că sunt de ajuns anticorpii și eu mă lupt cu demonii de mai sus, să-i alung, să nu vină iar și iar. Afecțiunea, apropierea dintre noi e altfel. Se cuibărește, mă iubește cu mânuțele mici și pufoase și merge mai departe. O iubesc, cu toată ființa mea, și merg mai departe.

Și aștept cu inima deschisă o nouă experiență asemănătoare, cândva, cumva, „într-o nu știu care seară,/ într-o nu știu care vară”.

Și experiența se apropie.


Scrie un comentariu

Casa de copii… e acasă

Spuse de Tata.

Îmi povestea despre Casa de copii unde a petrecut 9 ani. Prea multe amintiri și clipe care să se piardă. Așa că i-am cerut acordul ca atunci când ne întâlnim și-avem timp, să le punem jos aici, sau să scrie el.  Sunt frânturi din viața unui om rămas orfan de mamă la 8 ani, de tată la 9, el fiind cel mai mare frate din cei 6, cel mai mic, 2 ani.

Imagine

„Uneori, mă gândesc că poate-am avut noroc că mi-au murit părinții și-am putut evada de-acasă. Dacă nu, poate acum eram undeva prin Moldova, uitați de lume, și-arătam de 70 de ani cel puțin.

Nu eram conștienți atunci de ce s-a întâmplat. Noi fugeam și ne jucam prin păpușoi. Lumea plângea, ne lua în brațe, noi plângeam că plângeau ei. Nu știam ce înseamnă.

Am ajuns la casa de copii de la Prundul Bârgăului când aveam 9 ani. În 1960. Eu cu surorile mele, Margareta și Rodica. Margareta cu 1 an mai mică, Rodica cu 3 ani mai mică. Lucica, tot în casa de copii, la grădiniță. Apoi, după câțiva ani ni s-a alăturat și Vasile, nu-i luau chiar așa de mici, l-au crescut bunicii până a ajuns de grădiniță. Pe Mariana au înfiat-o unchiul și mătușa.

Când intri te ține la un fel de izolare, îți face analize, te controlează. Te ține vreo 3-4 zile. Privești doar pe geam. Îmi venea să fug afară. Să fug de-acolo. Îi vedeam cum merg încolonați, văzusem armata în sat și-mi imaginam că e ceva rău. Strigam, „Vreau acasă înapooooi, vreau acasăăăăăă!”. Îmi era frică.

Apoi m-a băgat direct în clasă, nu-i cunoșteam pe niciunul, ne studiam unii pe alții cum se studiază câinii (râde), chel, în uniformă. Apoi program normal, programul casei de copii. Dimineața la ora 7 deșteptarea. Clădiri erau multe, 4 clădiri, ba nu, 5, a câte 4 etaje, 3 clădiri cu băieți și 2 cu fete. Clădiri cu dormitoare. La ora 7, toată lumea la înviorare, făceam pe grupuri, erau locuri mai multe. Apoi, vara, ne duceau la Tiha Bârgăului, era o apă curgătoare. Să fi văzut cum ieșeau aburii din noi… Apoi, înapoi în dormitoare, ne făceam paturile, curățenie nu ne prea făceam că erau femei de serviciu, dar făceam ordine. Deschideam geamurile, apoi mergeam să ne spălăm pe dinți, era pastă de dinți „Primăvara”.

După aia ieșeam afară, aveam o pauză cam de vreo 15 minute, apoi ne încolonam pentru sala de mese. Intram încolonați nu ca acum când intri la facultate sau la autoservire…  Și era o disciplinăăăăă…  Așteptai să vină educatorul să-ți spună „poftă-bună”, stăteai în picioare cu mâinile la spate, și de-abia apoi ne-așezam la mese.

A fost o viață frumoasă, acolo am învățat respectul. Când aveam bilet de voie dădeam „bună-ziua” la toată lumea pe stradă. Atâta îți trebuia, să te spună cineva că nu saluți.

La sala asta de mese făceam de serviciu când ne venea rândul, la 30 de zile. Îmi plăcea, trebuia să ștergi pe jos, să cureți.

La masă intram în schimburi, nu încăpeam toți odată. După ce mâncam, aveam cam o juma de oră pauză apoi intram la ore. Adică făceam mai întâi un fel de meditații, unde nu era educator sau altcineva, era șeful clasei. Era un fel de recapitulare înainte de ore. Apoi, în aceeași sală de 30-32 de elevi, veneau profesori. Dacă nu știam, ne articulau. Mai era unul Roman, prost, ne bătea calumea. Nu te bătea cu palma. Aveau metoda lor de-a bate, cu liniarul, în palmă, sau te puneau să stai așa, peste catedră, la fund, cu indicatorul. Dar prindeaubine, pe data viitoare învățai. Era o lecție, nu ca acum.

La ora 10 aveam gustarea, ne duceam încolonați la gustare, aia o cam mâncam. Și la amiază, după 5-6 ore de curs, mâncare, mai culcare câteodată. Dormeam, nu dormeam, stăteam acolo, la fiecare etaj era un supravheghetor, depinde și de educator. Unii ne lăsau să ne jucăm, baschet, volei, tenis de masă, table, de toate. Aveam sală de joc. Era grădină zoologică cu căprioare, iepuri, cerbi. Aveam și cai, porci.

Era întins, o distanță mare, se întindea totul pe vreo 400-500 de metri. Era o sală de muzică dacă vrei să înveți să cânți. Lucica o cântat mult la mandolină, a fost și la concursuri cu mandolina ei. A jucat și handbal. Noi n-aveam atracție că eram băieți, mai țușlii, duși de-acasă.

După-masă aveam meditații, apoi seara iar liber până la masă. Apoi iar pauză, blocul nu era deschis decât când mergeam la dormitoare, seara, la somn. Din nou încolonați.

Suna clopotul. Când luam masa și când trebuia să intrăm la ore. Că eram împrăștiați.

În timpul vacanței sau duminica plecam pe dealuri, de capul nostru. Ne jucam, aveam niște hinte mari, de vreo 9 metri, făcute speciale din fier. Erau așa de înalteeee, erau și de alea, linghișpir, topogane pentru mai mici.

Să vezi când curățam curtea. Ce frumos, ce-mi plăcea! Era cât un teren e fotbal. Ne puneam în șir, și trebuia să curățăm curtea de pietre mari, hârtii, rămânea tot lună după ce treceam noi.

Ne punea și la grădinărit, un fel de sere unde se puneau de toate, ne punea la plivit. Ne educa, n-am cuvinte. Eu când am scăpat pe propriile mele picioare mi-a părut rău. Mâncarea era asigurată, hainele ți le spăla, căciulile le mai furai de la alții. Săracii, aia care rămâneau fără șepci în cap, ei erau priviți ca hoți. Îi mai ajutam pe profesori, mai primeam câte-un pahar de bere, vin. Il beam țuști, una-două îl dădeam pe gât, ziceam un „bună-ziua”, cum zici acuma „sănătate”, dar noi nu știam ce se spune, și de frică să nu cumva să mai rămână în pahar și să ți-l ia, îl dădeam cu totul pe gât.

Și-atunci era un fel de protecție, dacă intrai la școală profesorii erau mai indulgenți. Cei de la Casa de copii erau copiii statului, ei trebuiau să meargă mai departe. Au ajuns mulți oameni mari din câte-am mai auzit, pe la facultate. Eu am mers la Profesională la Satu-Mare, am dat examen. Acolo erau locuri. Prima dată vroiam pentru tâmplari, dar n-am luat examenul că n-am învățat, am umblat aiurea prin gări. Apoi, o vară n-am avut voie în excursii, nicăieri, am stat și-am învățat, și era primul an când s-a înființat Școala Profesională de Electricieni.

Am fost bun prieten cu unul Tamaș, cu unul Arpi și Hagea Vasile. Nu mai știu nimic de ei. Au tot cam 58 de ani. Tamaș era la Câmpia Turzii veterinar, sau la Turda.”

Mi-a mai spus de camera de izolare, unde îi țineau când făceau boacăne mari, sau de dormitorul pișărcoșilor. „Eram câte patruzeci în dormitoare. Și cei care făceau pe ei, îi consultau medicii și-i duceau în dormitorul pișărcoșilor, era locul de pedeapsă pentru cei ce făceau pe ei. Și eu am stat acolo.”

Își amintește cu drag de vacanțe, când băteau dealurile, nopțile furau găini, le rupeau gâturile și le ascundeau sub pietre în râuri, până când puteau, a doua zi, să fugă să se ascundă în cazemate, unde găseau ceaunuri, le fierbeau și le mâncau. Mâncarea la Casă era bună, însă așa se distrau ei.

„Cel mai frumos era când reveneam din vacanțe, dacă mergeam la alte rude, sau bunici. Gara era plină, ne strigam, ne bucuram că ne revedem, ne strângeam în brațe, controlorul de pe tren însă nu își dorea să vină vremea să plecăm sau să venim noi din vacanțe. Era un fel de mocăniță, ne dădeam jos, culegeam mere, săream înapoi. Dacă noi nu mergeam nicăieri și se întorceau alții, cu pachete, cu merinde, îi pândeam și le furam. Rămâneau săracii fără nimic, de noi în 5 minute nu mai rămânea iar nimic. Sau cu alții ne împrieteneam,  și ne dădeau de bunăvoie.”

Casa adăpostea peste 600 de copii în timpul anului, iar vara, dacă se reuneau și din alte părți, ajungeau la 1400…


Scrie un comentariu

Cotrobăiala prin sine însăși

Imagine

M-a întristat și pe mine, la fel ca pe toți cei cărora le era dragă prin cuvinte, trecerea unui alt Om.

Citeam un interviu vechi, apărut în 2010 în Marea Dragoste, unde, spre final, Nina povestește degajat despre toate iubirile și neîmplinirile ei, adunate într-un volum, publicat nu demult. Întrebarea care mi-a ițit în minte a fost „de ce acum?”.

De ce nu ne aruncăm să publicăm volume cu toate iubirile și neîmplinirile noastre imediat după ce s-au finalizat și protagoniștii sunt încă în viață? De ce preferăm s-o facem pe bloguri sau în cărți pe care le încadrăm la categoria Ficțiune? E ca și cum le-am categorisi direct doar în capul meu. Însă pe final, după ce scena e curată, devin reale, în volume reale, iubiri reale, cuvinte reale.

Ne-ar trebui mai mult sânge-n… vene.


Scrie un comentariu

Al doilea cuvânt

2 ore. Își mănâncă mânecile. Le rog să mi-o aducă la sân. Înfulecă de zor.

8 ore. Mă prind de bara de la pat și o strâng bine. Trece în maxim 5 minute de la mufat. Durerea de dăruire.

2 luni. Gângurește. O mufez și suge cu nesaț.

8 luni. Noapte. Scâncet. Multe luni. Multe nopți. Multe treziri.  Le număr până la 15 apoi nu le mai număr. Doar n-o suge până la 20 de ani.

13 luni. În vizită la nașa favorită la Cluj. Noapte. Țiți. O trage de bluză. Râdem înfundat și-o redirecționez.

14 luni. Țiți. O caută și se servește, ziua, noaptea, nu mai contează. Și-i spune pe nume. Țiți. Uneori șoptit. Alteori ia câteva guri de nectar, se desprinde, mi-o arată și cu mâna: țiți. Râde șmecherește și se mufează iar.

Primul a fost tai-tai.