grafoterapie

gânduri scoase din min(t)e și puse jos în cuvinte


Scrie un comentariu

Am vândut calul

Când foamea primează. Când instinctul domină. Când stomacul dictează. Când somnul sărăciei în care te lași căzut naște monștri ce-ți dirijează alegerile.

Suntem în zona examenelor. Zarvă mare printre cei de-a VIII-a. Vorbesc doar despre ei pentru că sunt în fapt și pentru că nu s-au afișat încă rezultatele și dezamăgirea nu e încă prea mare pentru a mai scrie măcar ceva despre ce simt.

Am hotărât cu părinții ultimelor eleve să ne întâlnim luni dimineața, la 10. Mă sună mama unei fetițe, de pe telefonul tatălui, care nu e niciodată acasă când sun, la 7 fără. Văd cine sună, mă gândesc că totuși nu e o oră rezonabilă și lumea ar trebui educată în spiritul ăsta și nu răspund, ațipesc la loc. Pentru urgențe există 112, nu sunt eu mama tuturor răniților. Cu una din mame țin legătura, cu una nu reușesc deloc, sun prin vecini, fug vecinii la ei, numărul dat de părinți și scris în catalog nu e valabil, fug eu cu mașina până în sat, adun semnăturile pe fișă, sun la liceul vocațional, depun eu fișa, să-i ajut cumva, cum pot. Mama îmi spune „Sunați-mă când mai trebuie ceva.” Îi spun că ea trebuie să mă sune, nu pot suna eu pe fiecare în parte, mai ales că nu am un număr de telefon la care să răspundă. O iert, cu-o zi înainte își îngropase tatăl. Bun. Rămăsesem că ne vedem luni, la 10, în oraș, să finalizăm. Mă sună la 10 fără, din nou. „Doamnă, eu trebuie să vin azi neapărat? Că-s în târg, mi-am vândut calu`.”

Am muțit. Să-i urez ceva? S-o felicit? Să vă trăiască? Păi, nu mai e al lor. Să le trăiască ălorlalți.

Carmen a vrut liceu vocațional. N-am oprit-o, era dorința ei, deși notele n-o ajutau. Dacă ar fi fost într-a V-a, când notele erau frumoase, da. Dar la sfârșit de-a VIII-a, situația la învățătură era jalnică. În cei patru ani, mersese razant în jos. Când notele unui copil merg astfel, știi că ceva nu e în regulă acasă. Într-un final, au ajuns în oraș. Așteptări îndelungi și-n fața școlii unde era stabilit locul de întâlnire, dar au reușit, au ajuns. Am privit-o pe mamă. Femeie frumoasă. Muncită. În alt mediu, alt context, părul bogat, dinții îngrijiți, picioarele lungi, ochii jucăuși, o transformau într-o madonă. Din spate o însoțea un bărbat nu foarte îngrijit și cu mici defecte fizice. Inițial, Doamne iartă-mă, crezusem că e vreun homeless. S-a așezat umilă și i-a spus și lui să se așeze undeva. Atitudinea lui dominantă mi-a dat de înțeles că e soțul. Am întrebat-o dacă domnul e cu ea. „Da, e concubinul meu.” „E tatăl lui C.?” „Nu, dar avem un copil împreună.” „Cum e relația lui cu C.?” „Nu grozavă, o ceartă mereu și să știți, ea e așa de harnică, de toate face.” „Și dumneavoastră ce faceți în legătură cu asta?” „Păi, știți, e mai bun decât celălalt și avem un copil împreună.” Umilință. Acceptare. Îndurare. Sfinți din ceruri. Dacă tu nu ești acolo pentru copilul tău, cine o va face? I-am explicat asta cât am putut de docil și simplu, chiar dacă pentru C. e al doisprezecelea ceas. Între timp, a apărut cu-o pungă plină cu beri la 1l. „De ce nu ți-ai luat un bax?” l-a întrebat ea. „Pentru că baxul nu-l pot băga la congelator. Astea le bag la congelator, una câte una.” Autosuficiență.

În paralel, sistemul. Dăm vina pe sistem. Profesorii, programa, baremul, corectorii. Viețile elevilor merg în paralel cu sistemul și, uneori, în paralel cu viețile părinților. Unde să mai cauți vină și de ce? Cui și la ce ajută? Ne naștem unde ne naștem, suntem copiii părinților noștri și ei, părinții copiilor din noi.

Ce caută calul în toată povestea? M-am întrebat și eu pentru că m-a izbit și pe mine „Mai trebuie să vin? Sunt în târg, am vândut calul.” Poate e o metaforă pentru nevoia unui copil de libertate. De-a nu fi legat în staul, potcovit, înșeuat.

Beauty-Horse-Wallpapers

Anunțuri


Scrie un comentariu

Mi-e teamă de școală


„Nu învățați pentru școală, ci pentru viață”, spunea discursul din curtea școlii. Care viață?

În spatele meu sau, mai posibil, paralel cu mine, în spatele oglinzii invizibile, e fetița care acum câțiva ani credea că atunci când ești părinte de școlar, ești pe deplin matur și responsabil. Mă priveam din trecut înspre viitor, ținându-mi copiii de mână, în prima zi de școală. Om mare plin de învățăminte.
Echilibrat nevoie-mare. Ieri însă am zărit tot atâția copii speriați ca și mine, în curtea școlii. Și nu e vorba de micii gureși entuziaști cu ghiozdane pline de mici ponei, cenușărese ș.a. Eram noi. Părinții echilibrați și maturi și responsabili. Care n-o să fim niciodată. Poate pentru că așteptăm tot mai mult până facem copii și devenim prea conștienți sau poate pentru că educația ne-a oferit o iluzie periculoasă. Să învățăm pentru viață, pentru ceea ce suntem acum. Copii ghemuiți în corpuri bătrâne, cu copii.copil

Angoasele copilăriei sunt înspăimântătoare comparativ cu ale noastre. Noi am amorțit. Simțurile noastre sunt reduse la tăcere. Empatia nu mai există, gradul de toleranță e zero. În trecut, un întârziat de cinci minute ne dărâma copilăria. Și vine să bântuie până astăzi. Ceea ce ne dărâmă pe noi astăzi, când ne mai bântuie? Ne-ar putea bântui mâine, dar suntem prea maturi, prea echilibrați.

Eram în școala primară, școală mică de sat, cu clase simultane, bănci din placaj cu bare reci când duceai mâinile la spate. Mintea nu vrea să-și amintească dacă era prima zi de școală, dar era, cu siguranță, una din primele. Întârziasem. Afară era rece, vânt, toamnă la munte și eu îmi trăgeam nasul pe lângă pereții școlii și pe holuri, cu speranța că mă aude cineva chiar și cu rușinea de a fi vinovată. Doamna a ieșit, m-a luat de mână, fără dojană, și m-a băgat în clasă. Multe clipe frumoase și clinchete vesele au urmat apoi. Însă e interesant cum momentul în care am făcut cunoștință cu mine ca școlar s-a produs atunci.

Mi-e teamă că școala pierde esențialul, umanul, simțurile. Știu că (mai) sunt și oameni acolo. Vreau să am încredere în ei că îi vor învăța pe picii noștri cum să facă cunoștință cu ei înșiși ca școlari și, mai apoi, tot ei cu ei, ca adulți. Să-i ia de mână, fără dojană, și să le spună că va fi bine. Oricum. Să-i învețe să îmbrățișeze o brățară de aur care să le placă și pe care să o poarte și să o împărtășească onorabil, o viață. Să fie piatra de temelie pentru bunicii veseli de mai târziu, frumoși și împăcați cu copilul din ei. Cu care să le facă cunoștință mai apoi, altor și altor voci vesele și entuziaste. Și toate astea să nu fie utopie.

(Textul a fost mai întâi publicat aici: http://www.catchy.ro/mi-e-teama-de-scoala/79944 )